Mydudeness's Blog

Nu ştiu ce-i cu mine, dar anul ăsta am fost mult mai sportivă decât de obicei. Ceea ce e absolut dubios. Să vă explic: eu nici măcar nu ştiu să înot. Noroc că ies la dans în cluburi. Că asta e cam singura mişcare pe care o fac. În sensul sportiv al cuvântului, fireşte. Ei bine, cu toate astea, prin vară mi-am făcut abonament la o sală de fitness. Şi chiar m-am dus. Şi a venit şi Cătă de câteva ori. M-a ţinut o lună. Că, deh, lenea e mare. Iar eu sunt cam cel mai leneş om ever. Noroc că am gene bune şi sunt slabă, că altfel eram cât China.

Buuuun. Deci asta era în vară. Acum, mai nou, m-a luat cheful de patinoar. Am fost de două ori cu Roxana şi Cătă (alt Cătă, şi el la fel de însurat :D) la patinoar în mall–ul ăla nou. M-am descurcat onorabil, deşi nu mai pusesem patinele în picioare de 100 de ani. Partea proastă a fost că nici eu, nici Roxana nu ne-am îmbrăcat adecvat. Noi ne-am dus în blugi şi tricou. Iar la patinoar, cel puţin la ăsta din mall, se vine cu pălării, decolteuri adânci, tricouri sclipicioase şi genţi Chanel via Dragonul Roşu (parcă aşa se cheamă magazinul ăla din Europa. En-gros-ul Europa). Doar aşa cred fetele de mall că pot fi agăţaţi puştii ăia de maxim 20 de ani care patinează în fiţe şi figuri. Ei bine, nu e chiar aşa. Am constatat eu, după ce mi-a tot făcut ochi dulci unul dintre ei. Dar degeaba. Că a venit soţul. Care nu e vreun mare patinator, dar care m-a adunat de pe jos când am dat cu „my precious” de pământ.

Aşa. După ce am închiriat patine de două ori, iar Cătă o dată, am zis că tre să ne cumpărăm patinele noastre. Aşa că anul ăsta Moş Crăciun a venit mai devreme. Şi ne-a adus… patine, desigur. Şi numai bine, de când le-am primit am mai fost o singură dată să patinăm. Şi atunci în week-end, când era aglomeraţie mare. 90% începători şi copii. Care schimbă brusc direcţia fără să se uite. Şi trebuie să-i fereşti tu. Iar eu nu mă simt tocmai capabilă să fac asta în orice condiţii, mă-nţelegeţi…Anyway, a fost fun. Au fost şi prietenii Topliceni. Şi, bineînţeles, Roxana şi Cătă.

Şi, de parcă nu ar fi suficient pentru un singur an, mă gândeam eu aşa că în februarie plecăm iar la bulgari la schi. În gaşcă mare. Doar că eu nu schiez. Nu mă atrage deloc sportul ăsta. Deloc deloc. Dar mă gândeam că parcă aş învăţa să mă dau cu placa. Pare mai fun… Totuşi… parcă n-aş vrea să exagerez… V-am zis că în primăvară mi-am luat role şi palete de badminton? :)

P.S. Avem şi poze de la patinoar. Prima tranşă acum, restul mai târziu.

Duminică am făcut din nou tiramisu. O tavă. Ah, iar am uitat să-i fac poză ca să mă laud :D

Aşa. După ce am terminat, am băgat tava într-o pungă mare (pe care scria Samsung… ce să fac? n-am avut una pe care să scrie atenţie! tiramisu!) şi am pus-o în frigider. Luni, am ajuns acasă, am scos tava şi am pus-o, aşa, acoperită cum era, pe caloriferul nou care va fi montat în bucătărie. Dar care momentan aşteaptă răbdător, culcat în mijlocul camerei noastre. Că dacă o puneam pe măsuţa aia anemică nu aş mai fi avut loc de altceva. Deci am lăsat tava şi mi-am văzut de treabă. Şi, evident, am uitat să scot două porţii şi să bag tava înapoi.

Hrşt, hrşt. Se aude cheia în uşă. Aha, a venit soţul. Intră în cameră.
„Ce-i aici?” zice el punând o talpă pe tava cu tiramisu.
Pfffaaaaa… „Ce faci, mă? Era tiramisu. Acum e terci de tiramisu. Pe care o sa-l mănânci cu paiul! Până la ultima bucăţică!!!”
„Hai, mă, că n-am vrut. N-am ştiut. Iar mâncarea nu se pune pe jos.”
Are you blind or what??! „Nu era pe jos. Era pe calorifer.”
„Plus că scria Samsung pe pungă. De unde să ştiu că era tiramisu?”
„Ştii ceva? Nici nu contează ce era acolo. Nu trebuia să pui piciorul şi cu asta basta. Putea să fie ceva casant.”
Deci i-am făcut morală 20 de minute. Că a călcat în tiramisu. Şi că e ultima dată când îi fac tiramisu. Că nu ştie să aprecieze. El o ţinea pe-a lui. Că era pe jos. Şi ce, mă, calci în picioare tot ce e pe jos??? Te rog, striveşte mouse-ul. Acum păşeşte pe tastatură. Încă un pas, hai. Chiar aici, pe cutia de la UPC. Ţi se pare normal?

Anyway, s-a dus la baie, s-a spălat pe mâini şi a venit împăciuitor. Şi pupăcios. Şi l-am iertat. Dar tot l-am pus să mănânce porţiunea strivită. Că a stricat prezentarea. Şi de data asta chiar îmi ieşise nu numai foarte bun, ci şi mai închegat. Nu gen supă cremă, ca data trecută.

Mă gândeam la Rudolph. Rudolph… The rednosed reindeer… Aşa. Deci Rudolph. Cu nasul ca un bec de 60 W. Rudolph nu era ca ceilalţi reni. Era… special. Deci marginalizat. Toţi renii râdeau de el. Deşi se stie că nu e frumos să râzi de defectele fizice ale oamenilor. Renilor vroiam să zic. Dar nu. Renii erau răi. Îl făceau în toate felurile. Şi nici nu se jucau cu el. Vorba cântecului: „All of the other reindeer/used to laugh and call him names./ They never let poor Rudolph/ join in any reindeer games.“ Şi Rudolph suferea ca un… ren lovit de soartă. Era amărât. Vai steaua lui.

Dar într-o zi s-au schimbat lucrurile. Şi le-a arătat el, Rudolph, că e cel mai jmeker dintre reni. Doar l-a ales însuşi Moş Crăciun să-i conducă sania. Şi atunci, brusc, renii ăia care râdeau de nasul strălucitor al lui Rudolph nu au mai putut de dragul lui. Nişte pupincurişti, vă zic! Îl luau cu din astea… că îl iubesc. Şi că o să intre în istorie. Spare me!

Şi Rudolph, un fraier, le-a acceptat prietenia asta dubioasă. El s-a bucurat că are, în sfârşit, prieteni. Păi bine, Rudolph, ăştia sunt prieteni? Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donner, Blitzen? Ăştia? Care se credeau mai reni decât tine? Păi nasurile lor nici măcar nu luminează. Ce fel de reni sunt ăştia?

Să ştii că eu am fost foarte cuminte anul ăsta. M-am căsătorit, iar împreună cu soţul meu am început să renovăm casa în care stăm. Nu am supărat-o pe mama şi deja sunt ani buni de când nu m-am mai bătut cu frati-miu. Nici măcar în cluburi, la dezmăţ, nu am mai ieşit aşa de des. Deci, vezi tu, moşule, merit un cadou consistent. Dar nu, nu mai cer ca în alţi ani jucării, dulciuri sau hăinuţe şi nici măcar nu îţi mai spun unde găseşti ceea ce vreau eu să-mi aduci. Şi să nu-mi spui că-i criză, că nu scapi aşa uşor. Ok?

Mă duc acum să-mi curăţ toate perechile de cizme pe care le am. Să tot fie vreo 10… Asta aşa, să vezi că-s gospodină. Nu că mă aştept să le umpli pe toate cu daruri.

Să ştii că n-o să pun scrisoarea asta în geam, aşa cum făceam mai demult. Şi să ştii că Muki e bine sănătos. E probabil singurul cadou de la tine de care îmi amintesc. Şi care a supravieţuit peste ani. Ştiu că l-am văzut lângă ghetuţe, în dimineaţa de 6 decembrie. Atunci mi-am dat seama că nu ţi-am explicat cum trebuia că îmi doream un căţel adevărat. Nu de pluş. Dar m-am resemnat şi l-am acceptat. L-am târât zile întregi prin casă legat cu o lesă. Dar el se încăpăţâna să se rostogolească. Şi nici nu făcea cel mai mic efort să latre. Aşa că l-am contactat pe Moş Crăciun. I-am explicat situaţia şi i-am spus că aşa nu se mai poate. Şi am primit-o pe Lassie. Care nu numai că mergea şi lătra, dar îşi şi făcea nevoile pe unde apuca. Dar eram fericită. Pentru că ştergea tata. Aşa. Deci Muki a rezistat. A mai îmbătrânit, i-a căzut o ureche, dar i-a cusut-o mama la loc. Pentru vârsta lui se ţine bine.

Te aştept deci. Şi nu uita că mi-am schimbat adresa.

Cu drag,
Andreea

UPDATE
Moş Nicolae a venit. În ziua stabilită, la ora stabilită, în cizmele aflate pe poziţii. Şi, pentru că am fost foarte cuminte, am primit o grămadă de dulciuri. Totuşi, nicio jucărie… Cu voi a fost mai generos? Sau v-a adus doar băţul?

Azi e din nou ziua mea. De nume. Că aşa au decis ai mei să mă cheme. Andreea. Asta după ce am scăpat ca prin urechile acului de „Georgiana” şi „Lorelei”. Mare noroc. Maaareeee noroc, vă zic. Că oricum numele de familie era Crasnopolschi. Deci mă rezolvaseră :)) „Andreea” a fost ideea bunicilor din partea tatălui. Şi ai mei au fost de acord atunci când m-au văzut prima dată. Cică aveam faţă de Andreea. Aşa, mică şi cu o claie de păr roşcat. Nu mi-au pus şi un al doilea nume. Conform legendei, când m-a declarat, tata a „uitat” să spună că mă cheamă şi Consuella, ca pe naşă-mea. Maaaareeee noroc, din nou. Deci am rămas Andreea. Şi Crasnopolschi până acum câteva luni. Nume de scenă care chiar mi s-a potrivit, zic eu. Dar pe care l-am schimbat pe 20 iulie de bună voie şi nesilită de nimeni :P

Aşa. După cum se ştie, există o grămadă de Andrei şi Andree. Deci la mulţi ani tuturor! Să-i înşir? Mda… Am chef să-i înşir. Deci cu liniuţă de la capăt.
- un la mulţi ani special pentru nepotul meu, Andrei, pe care îl iubesc mult de tot
- şi pentru prietena Andreea Dragomirescu, chiar dacă nu e cititoare de blog
- şi pentru Andreea mică de tot (cunoscută mai ales după numele de cod Maia), dar şi pentru tatăl ei
- şi pentru Andrei A.K.A. „aripel”
- şi pentru Andrei mic, nepoţelul prietenei mele
- şi dacă am uitat pe careva, din ăştia apropiaţi adică, mă iertaţi, nu? Că e şi ziua mea :D
Să fiţi sănătoşi, fericiţi şi să aveţi parte numai de bucurii!

Buun. Şi, ca să sărbătorim cum se cuvine, avem şi poze. Cu mine în compania unor celebrităţi. Să mai zică cineva că nu mă învârt în cercuri înalte…

Londra, deci. Tot timpul m-am simţit pe contrasens. Dubioasă treabă asta cu volanul pe partea cealaltă. Cu banda 3 care e de fapt banda 1 şi cu maşinile care vin mereu, dar mereu, din partea cealaltă decât te-ai aştepta. Noroc că la trecerile de pietoni scrie „Look left” sau „Look right”, că altfel… mă prăpădeam pe meleaguri străine.

Cum ziceam, ne-am cazat şi am plecat să bănănăim. În prima zi am avut o grămadă de energie. Dubios lucru, căci nu dormisem decât vreo 5 ore în noaptea de dinainte. Am făcut poze cu Big Ben-ul, Houses of Parliament, Tamisa, că era şi ea pe acolo. Ne-am dat în London Eye… ne-am râs, ne-am pozat, ne-am lăsat pozaţi şi de ei. Şi aşa am dat 12 lire pe două poze (am constatat că acelaşi tarif era practicat şi la Aquarium şi Madame Tussaud’s). Aaa… şi am mâncat o wonder waffel. Cu friscă şi căpşuni. Bineînţeles, de două ori mai scumpă decât în oricare altă parte a oraşului. Doar eram lângă London Eye!

În zilele următoare am băgat un tur de forţă: Westminster Abbey, Trafalgar Square, Piccadilly Circus, plimbare noaptea pe Tamisa, ne-am fâţâit pe Tower Bridge, am văzut de afară Tower of London, am intrat la Madame Tussaud’s, la National Gallery, la Aquarium, ne-am plimbat prin Hyde Park, prin St. James’s Park, am văzut schimbarea gărzii la Buckingham Palace. Bineînţeles, nu am ratat luminiţele de Crăciun de pe Oxford Street. Şi nici magazinele :) Scump, foarte scump, ascultaţi la mine. Nu mi-am luat mare lucru… dar tot am reuşit să fac un pic de shopping. Am talent, jur!

Well… cam asta ar fi. În concluzie, Londra e un oraş foarte aglomerat, cu multă istorie, cu o arhitectură deosebită şi o vreme de toată jena. Nu prea mi-a plăcut mâncarea. Nici englezii. Sau englezoaicele. M-au scos din minţi că se găsiseră să lucreze la metrou tocmai în perioada asta. Drept pentru care am stat 30 de minute aşteptând autobuzul. Care nu a venit. Although it was supposed to arrive every 12 minutes! În schimb, e o senzaţie foarte mişto să înţelegi limba. Să pricepi ce scrie pe indicatoarele de tot felul şi să conversezi cu localnicii fără probleme. Chiar şi aşa, Barcelona rămâne pe locul întâi pentru mine. Dar trebuia să văd şi Londra, nu?

Joey’s line, remember? Joey, as in Friends… Got it? Ok…

Aşadar, miercuri dimineaţă am plecat la Londra. Deşi biletele erau luate de acum două luni, în seara de dinainte am avut consiliu de familie.
EL: Băi, la ăştia e nasol cu porcina. Sunt o grămadă de cazuri. Au murit o grămadă deja. Mai mergem?
EU: Mă… Nush ce să zic… Ei nu o iau în serios aşa, la modul grav. Ca la noi. Sunt mult mai relaxaţi. Şi poate că au dreptate. After all, cică gripa de sezon e mai naşpa decât porcina.
EL: Mda… păi şi dacă ne îmbolnăvim? Abia am scăpat de răceală… Chiar nu am nevoie de asta acum.
EU: De parcă dacă am sta aici am fi 100% siguri că nu păţim nimic. Pe de altă parte, gândeşte-te că acolo o să stăm în aglomeraţie all day long. Nu e ca şi cum am fi singurii turişti din Londra în perioada asta. So it’s up to you.
EL: Tu vrei să mergem?
EU: Păi… ştii părerea mea despre Londra. Nu cred că o să mă dea pe spate. Dar ştiu că ţie îţi place. Deci eu sunt pentru.
EL: Ok. Deci mergem.

Zis şi făcut. Miercuri dimineaţă la ora 7 decolam spre Londra. De pe Băneasa, unde vameşii purtau toţi binecunoscuta mască de protecţie. Nişte închipuiţi… Penibil, really. Am dormit în cea mai mare parte a timpului. Dar m-am trezit pe finalul călătoriei. La timp să prind nişte turbulenţe cool. Care l-au cam făcut pe soţul meu să transpire. Ca să nu mai vorbim de nenea din dreapta mea, care era terminat pe viaţă. Bietului om îi transpiraseră palmele teribil. Chiar şi după aterizare îi tremurau mâinile. La un moment dat îşi scosese punga de hârtie. Şi eu eram ceva gen… “Fuck!!! Nu vomita, nu vomita. Că vomit şi eu. Panică!!!” N-a vomitat. Dar a zis că data viitoare vine cu maşina. Dude, păi îţi trebuie vreo 5 zile doar pentru drum, dus-întors. Eu zic să te mai gândeşti.

Whatever. Mie nu mi-e teamă să zbor. Cu avionul gen. Adică… uite, prima dată, mi-a fost cam frică. Frica aia pe care o avem faţă de necunoscut. Dar am reacţionat ok. Mi-am strâns bine cu mâna stângă degetul mare de la mâna dreaptă până l-am aplatizat şi atât. Acum chiar nu mai am emoţii… Sunt conştientă că dacă e să se întâmple ceva se întâmplă atât de repede încât nici nu mai ai când să-ţi dai seama. Iar dacă e să te prăpădeşti… Păi poţi să te duci până la pâine şi să-ţi cadă un panou în cap. Deci avionul este inofensiv. Că asta vroiam să demonstrez. Am fost un pic cam prea plastică în exprimare, nu?

Aşa. Ziceam de Londra. Vânt puternic. Bretonul nu rezistă :)) Am ajuns cu bine. Şi, aşa cum mă aşteptam, nici urmă de mască de protecţie. Am luat bilete la autobuzul spre oraş. 10 lire de persoană. Şi lira e mai mare ca euro. Şi nu e ca şi cum ne-ar fi plimbat juma de zi. Deci scump. Foarte scump. Pe drum ne-am hlizit un pic la indicatorul „cedează trecerea” pe care la ei scrie „give way”. Ne-am luat cartele pentru metrou, ne-am cazat, am băgat un Chicken Legend de la Mac şi am plecat în recunoaştere. Dar nu înainte de a schimba camera. Că era cea mai rece încăpere ever. Şi caloriferul era bocnă chiar şi după ce recepţionerul s-a jurat că a dat drumul la căldură.

To be continued…

Astăzi am venit la serviciu cu maşina mare. Pentru că maşina mică scoate un zgomot ciudat. Pâc pâc pâc poc, pâc, pâc, pâc, poc. Ce-o fi? Vorba reclamei…

Ca toată lumea, am făcut 150 de ani până la muncă. Pentru că e grevă la metrou. Deci toţi posesorii de autoturisme au folosit maşinile din dotare. Şi mai era şi o ceaţă din aia de abia vedeai la cinci metri în faţă. Iar cu maşina mare nu te strecori la fel cum faci cu maşina mică. Nu că ai fi avut pe unde…

Noroc că am fost tare ocupată şi nici nu am simţit când a trecut o oră. Căci, vedeţi voi, eu nu sunt obişnuită cu maşina mare şi butoanele şi rotiţele ei. Complicată treabă. Aşa că tot drumul am descoperit chestii.

M-am suit în maşină. Ce bine stau… Da’ tre să văd un pic mai departe de volan, nu? Deci cum se ridică scaunul? De aici nu, de aici nu, poate… deee… aici? Nu? Ba da. Ok. Nu văd botul maşinii, dar la ce mi-ar folosi? Se vede strada? Ok. That’s all I need. Acum… Oare care e butonul de dezaburire pentru lunetă? Hmmm… tre să arate la fel ca la maşina mică. Gata. Am găsit. Ăsta e. Buuun. Acum să vedem pe ce poziţie e memorat Radio Guerilla… Am 9 încercări. Bingoooo! Am rezolvat-o şi pe asta. Care era treaba cu aerul condiţionat? Era ceva cu rotiţele astea. Iar mie nu îmi plac rotiţele. Sunt fan butoane. Deci să vedem. Rotim, apăsăm, iar rotim, iar apăsăm. WTF?? Mi-a apărut altceva pe display! Acum ce fac? Ok. Don’t panic. Stay calm. Ia să vedem… Rotim, apăsăm… Nu. Nu merge. Gata gata gata. Asta e. Scrie return acolo, într-o parte. Şi lângă, e o săgeată spre stânga. Adică să rotesc spre stânga? Nuuu!!!… O luăm de la capăt. Cum am ajuns la return? Rotim, apăsăm, disperăm, înjurăm… Aşa. Ok. Hai să apăs rotiţa doar pe partea stângă. Asta e! Asta e!!! A apărut display-ul. Bun. Acum… Ce zici, facem un pact? Uite. Tu nu-mi faci figuri şi eu nu mai ating niciun buton, ok?

Şi am ajuns cu bine.

End of story.

P.S. Maşina mică e Corsa mea. Deci, evident, maşina mare e Astra lui. Asta dacă existau dubii.

Ce se poate întâmpla? Te gândeşti dimineaţă, când vezi calendarul din bucătărie. Sau de pe hol. O să fie nasol. Asta e clar. Doar e vineri 13. Poate găsesc maşina zgâriată în parcare. Sau poate mă loveşte vreun idiot în drum spre muncă. Sau poate iar e ziua proştilor la serviciu. Sau poate se sparge vreo ţeavă şi inundăm pe cineva… Who knows?

Partea bună, pentru că există părţi bune chiar şi în astfel de zile, ei bine, partea bună e că începe week-end-ul şi, pe deasupra, e şi zi de salariu, mă gândeam eu… And then again… de ce ar fi o parte bună dacă tot e vineri 13? Nici n-am ajuns bine în birou, că am primit vestea. Nu intră banii azi. Dar când? Well… marţi. Sau poate vinerea viitoare. A… ok… păi poate nu mai vin nici eu la muncă până marţi. Sau până vinerea viitoare. Şi poate între timp îi rezolvă cineva pe retardaţii ăia care conduc ţara asta de căcat. Care îţi încalcă drepturile şi te obligă să intri în concediu fără plată. Asta după ce ţi-au mai luat o dată aproape 20% din salariu. Sper să iasă lumea în strada. Cred că ne mai trebuie o revoluţie. Serios.

Ştiţi… eu eram hotărâtă să nu merg la vot. Că oricine ar ieşi pentru mine nu va fi mai bine. Dar mai m-am gandit :D Mă duc. Că nici nu vreau să rămână ăştia şi să-mi fie mai rău. Voi aţi văzut că nu s-a schimbat nimic în 20 de ani? Aţi văzut imaginile alea în care mulţimea repetă pentru venirea lui Băsescu? Păi p-ăla de ce l-am împuşcat acum 20 de ani? Ca să vină ăsta să facă la fel? Nu, frate. Deci nu.

Nu mă face pe mine renovarea! E drept că am început să visez gresie şi faianţă. Daaaar… asta nu înseamnă nimic, nu? Doar că mă preocupă. Com’on… nici n-aş putea să visez altceva când la 9 fără ceva seara eram în Dedeman căutând colţare pentru faianţa de la baie, vopsea lavabilă, amorsă şi multe altele. Şi mă stresau ăia cu „în 20 de minute magazinul se va închide. Vă rugăm să vă îndreptaţi spre casele de marcat. Magazinul nostru se va deschide mâine dimineaţă la ora 8.00.” Cool. Doar că eu la ora aia tre să fiu la muncă, să semnez condica. Ca să nu mai zic că plimbatul prin Dedeman nu e vreun hobby de-al meu. Şi nici măcar nu aveţi suporturi din alea ca la Ikea! Na!

Partea bună în toată agitaţia asta cu renovarea este că prietenii ne sunt alături. Sau, mă rog, au venit, după ce ne-am văitat un pic. Au creat şi un event pe facebook. „Cărat materiale de construcţii”. Cu sloganul „Ajutaţi tânăra familie Gladcov”. N-au nimerit ei ziua, dar vorba ceea… intenţia contează. Glumesc, desigur. Să puneţi mâna să veniţi să căraţi gresia şi faianţa pentru bucătărie, da?

Aşaaa…Sper ca azi să fie o zi mai bună. Azi m-am trezit rock.

„You shook me all night long…” cântam eu în birou, la 8.30, după o porţie de Ville Valo. Am continuat cu „The Jack”, „November rain” şi „Whiskey in the jar”. Asta după ce ieri eram pe trip (e doar o expresie, s-a luat de la Ioana) cu Smokie.
„So she’ll cry just a little for a few dollars more.
She’ll lie just a little like she’s done it before.
She’ll take it, she’ll fake it for a few dollars more.
She’ll show you her heart, then show you the door.”
Asta am cântat toată ziua. Şi la birou, şi în maşină, şi acasă, şi peste tot, ce să mai… Miki, să ştii că şi eu sunt un karaoker grozav. Ştiu toate versurile. Vrei să ne facem trupă?