Mydudeness's Blog

Ăştia mă sabotează. Vă zic. Nu a fost suficient că mi-au dat un telefon nou gata stricat. Şi că la un moment dat mi-au dispărut minutele naţionale. Nuuuu… vor să mă facă cu nervii.

Am fost din nou, în week-end, la Say, în Plaza. Ca să trec abonamentul pe numele meu.
„Dacă trec abonamentul de pe numele lui pe numele meu se schimbă ceva?”
„Nu.”
„Deci voi primi în continuare lunar cele 100 sms-uri naţionale pe viaţă şi bonusul de 60 de minute naţionale pe durata abonamentului, pentru că numărul a fost portat?”
„Da.”
„Ok. Păi să facem actele.”
………………………….
„Dar în contract nu scrie că se păstrează abonamentul identic.”
„Se păstrează sigur. Contractele de cesiune sunt tip, dar siiiiguuur veţi primi bonusurile respective.”
„Bineeeee…”

Luni am sunat la Orange.
„Bună ziua. Am făcut aşa şi aşa. Şi mi s-a spus că abonamentul rămâne neschimbat, dar când primesc sms de la cronos nu mai zice nimic de sms-urile naţionale.”
„Un moment, să verific.”
Momentul a durat 15 minute.
„Nu, din păcate nu se păstrează.”
Stupoare.
„Ăăă… păi atunci nu mai vreau abonamentul pe numele meu. Rămâne pe numele vărului meu. E aşa de 7 ani. Cum fac să anulez cesiunea?”
„Păi trebuie să mergeţi în magazinul Say din Plaza şi să facă cei de acolo o notă explicativă.”

Deci nu. Nu e suficient că sunt incompetenţi. Nu tu scuze. Nu tu cenuşă-n cap, asigurări că se va rezolva. Nu. Eu trebuie să îndrept greşeala pe timpul meu.

Aseară, la Say.
„Bună seara. Trebuie să anulaţi un contract de cesiune încheiat sâmbătă. Pentru că lucrurile nu stau aşa cum m-a asigurat colega dumneavoastră pe care am întrebat-o de 125 de ori acelaşi lucru.”
„Păi nu ştiu dacă se poate.”
„Trebuie să faceţi o notă explicativă. Aşa mi-au spus cei de la Serviciul Clienţi”

Se uită omul dubios la mine. Ştiam prea multe. Sună la Orange şi se lămureşte. Semnez nota şi plec. Cică în două zile se rezolvă. Aştept. Şi dacă nu… scandal!!! La sediul central :D

Între timp o să cercetez oferta Cosmote :)) Şi o să încerc să nu mă gândesc la tanti aia care m-a avertizat în legătură cu serviciile Orange…

De vreo trei săptămâni încerc să fac o rezervare la Imax, la mall-ul ăla din Cotroceni. Pentru că domnul şi stăpânul vrea să vadă Avatar. Iar 3D nu-l mai mulţumeşte. Anyway, răbdarea mea are limite, iar ele, limitele, sunt din ce în ce mai aproape.

„Bună ziua.”
„Bună ziua. Aş vrea să fac o rezervare, într-o zi, oricare, la Avatar, la Imax, pentru două persoane. După şapte seara, locurile să fie cumva pe centru. Sau aproape de centru.”
„Avem în primele două rânduri. Sau marţi la 10.00.”
„Nu e chiar ce vroiam eu. Să mai încercăm o dată. Deci seara după 19.00.”
„Nu avem nimic. Încercaţi peste o săptămână.”

Şi asta n-ar fi fost nimic. Am mai sunat peste câteva zile. And then again. And again.
WTF??! Chiar aşa de greu e să ajungi la Imax? Păi atunci ar trebui să schimbe mesajul robotului.

„Vă informăm că linia telefonică nu este disponibilă niciodată şi că singura dumneavoastră şansa de a cumpăra bilete este să veniţi cu 30 de minute înainte de începerea filmului şi poate aveţi noroc şi uită vreun belemec că şi-a făcut rezervare şi puteţi cumpăra astfel biletele lui.”

Am încercat să rezerv şi pe net. Poate ne ajută tehnologia. Ei bine, nu. Şi m-am cam plictisit să tot încerc.

Şi ştiţi ceva? Eu nici nu vreau să merg la Imax!

Ţineţi minte povestea cu telefonul? Cum am trecut eu de la Vodafone la Orange şi am primit la ofertă un telefon stricat? Pe 15 l-am dus în service. Cu tot cu factură şi garanţie. Băiatul ăla de la magazin a făcut un proces-verbal, mi-a dat şi mie un exemplar şi m-a asigurat că durează maaaaxiiiim 10 zile, dar că ar trebui să fie gata în trei. După cinci zile m-a sunat.

“Bună ziua, sunt de la magazinul Say din Plaza. Aţi lăsat un telefon la noi ca să-l trimitem în service.”
“Bună ziua. E gata?”
“Nu chiar. Mi-aţi adus factura şi garanţia de la alt telefon.”
“Aha.”
“Puteţi să-mi trimiteţi pe mail factura şi garanţia?”
“Acum nu. Dar trec să vi le aduc.”

Păi cum, băi nene? Ok, am fost eu tută şi am adus actele celuilalt telefon luat de la acelaşi magazin în aceeaşi zi (deci, vedeţi, am circumstanţe atenuante oricum). Dar voi aţi semnat o hârtie cum că v-am adus ce trebuia. Şi v-a mai luat şi cinci zile să vă daţi seama că ceva nu e în ordine. Păi cum vine asta?

De abia aştept ziua de mâine. Mâine se termină alea zece zile în care s-au jurat ei că-mi repară telefonul. Dacă nu se rezolvă, sun la Orange. Cu scandal. Că relaţia noastră n-a început bine deloc. Really. This ain’t the beginning of a beautiful friendship…

7 ani. Atât a durat relaţia mea cu Connex, care a devenit apoi Vodafone. 7 ani în care m-au sunat o singură dată să-mi facă o ofertă mai bună, dar nici aia suficient de bună ca să-mi trezească interesul. Am tot zis că aşa nu se mai poate. Şi că divorţez. Am tot amânat până într-o zi când m-am mobilizat şi am trecut la Orange. Nu oricum, ci cu soţ cu tot. Şi el client fidel Vodafone. De vreo 9 ani. Degeaba însă. „Minunata” companie de telefonie mobilă a refuzat să-l ajute să-şi găsească Iphone-ul care îi fusese furat. Aşa că ne-am răzvrătit. Şi într-o frumoasă zi de sâmbătă am făcut-o. Ne-am dus la Orange.
„Ne primiţi şi pe noi la dumneavoastră? Ştiţi… noi suntem clienţi Vodafone. Şi nu ne mai place de ei.”
„Sigur că da.”
„Eu vă sfătuiesc să nu faceţi asta!” Se bagă în seamă o clientă înţepată…
Ignore, păpuşea. Că doar n-oi şti tu ce-i mai bine pentru noi…
„Putem să ne păstrăm numerele de telefon?”
„Desigur. Portarea durează circa 10 zile.”
„Păi să facem actele, zic.”

A durat două ore. Partea cu actele. Dar a meritat. Am putut să ne alegem telefoane la preţuri speciale. Eu am luat cu zero lei un Samsung C300 gata stricat. Acum e în service. Aştept să văd cum se rezolvă problema. Cătă şi-a luat tot un Samsung, dar ceva mai pricopsit. Doar am dat pe el vreo 20 de lei… Face şi poze. Aveţi mai jos dovada în acest sens.

Evident, cum au primit notificare cum că plecăm de la ei, ne-au sunat micuţii. Vodafone adică. Că de ce plecăm de la ei? Cu ce au greşit? Că ei chiar vor să ştie motivele noastre ca să-şi îmbunătăţească serviciile. Că ne oferă un rahat frumos împachetat dacă ne răzgândim. Ei, da. Zi zău cu limba scoasă! Păi cum ar fi asta? Dezbracă-te că te *ut, îmbracă-te că nu te mai *ut. Nu, frate, eu sunt om de cuvânt. Am semnat deja un contract cu Orange. Ca să nu mai zic că voi nu-mi sunteţi simpatici deloc. Şi la ei o sa plătesc 50 de lei şi o să vorbesc o grămadă, pe când la voi plăteam minim 100 de lei fără să mă întind la vorbă.

Astea au fost argumentele mele. Cătă a fost mult mai tranşant.
„Bună ziua, sunt de la Vodafone. Ştiţi de ce v-am sunat? Nu cred că ştiţi.”
„Ba da. Ca să aduceţi beneficii companiei dumneavoastră.”
Şi a început circul, că domnul şi stăpânul de mult aştepta ocazia să-i facă muci pe micuţi.
“Că ce domne, cine sunt eu? Bahmuţeanca cu Prigoană? Să divorţez şi să mă împac după aia?”
Că poate după ce expiră contractul cu Orange veţi folosi din nou serviciile Vodafone… Dumneavoastră sau familia dumneavoastră.
“Niciodată!”
Deci fata aia care l-a sunat mai avea puţin şi plângea.

A fost un divorţ urât. Cu sânge. Ultima parte s-a consumat azi când am vrut să-mi plătesc factura de luna asta cu puncte. Nu s-a putut. Pentru că factura fusese deja emisă. Ieri. Adică duminică. Cu această ocazie le-am urat din nou de bine şi le-am spus că sunt convinsă că am fost foarte inspirată atunci când am ales Orange. Deşi mi-au dat un telefon gata stricat. Asta nu le-am zis. Mă gândesc că se rezolvă. Sau cel puţin aşa ar trebui. Nu? Că altfel îmi iau jucăriile, soţul şi plec la Cosmote :P

Ca să ai timp să le găseşti şi să te întorci în sufragerie fără să pierzi vreun frame din filmul ăla pe care îl urmăreşti cu sufletul la gură.

Ştiu. Toată lumea urăşte calupurile de publicitate din timpul filmelor. Chiar şi spoturile izolate. E drept, publicitatea durează prea mult de cele mai multe ori. Însă publicitatea e bună. Publicitatea e bună când eşti acasă şi te uiţi la un film. Şi aştepţi următoarea pauză ca să te duci până la toaletă, ca să-ţi faci ceva de mâncare, ca să te duci să iei punga de caramele. Sau bomboanele cu vişine. Sau Milka cu biscuit. Sau să-ţi încălzeşti un pahar de lapte. Sau să pui nişte cartofi la copt. Că dacă nu e publicitate n-apuci să faci nimic. Pur şi simplu nu-ţi vine să pleci din faţa televizorului şi să pierzi vreo secvenţă.

Sunt făcută pentru shopping! Jur! Să vă explic.

Acum o săptămână am dat o tură prin Plaza. Îmi căutam o geacă din aia de iarnă gen plăpumioară: lungă şi călduroasă. Am găsit-o la Pull&Bear. 199 lei. Un preţ decent, mi-am zis. Dar… de pe 15 încep reducerile. Plus că n-aveam bani la mine. Ok, mai aştept. A few days won’t kill me… Sâmbătă, am fost din nou în Plaza. Bineînţeles, am intrat la Pull&Bear. Şi mi-am găsit geaca aia la 100 lei! Extaz şi alta nu. Moamăăă… păi cât m-as fi enervat dacă dădeam pe ea 199 lei şi o vedeam acum la juma de preţ… Mă zgâriam pe ochi. Nu că aş fi vreo econoamă, dar m-ar fi ofticat ca idee. Cât ghinion să am?

De fericire (că mi-am luat geacă şi că sunt de capul meu, căci domnul soţ era la serviciu), ieri am mai dat o tură prin mall-uri. Alea de lângă casă. Afi şi Plaza. Şi am găsit cea mai frumoasă geantă din lume, tot la Pull&Bear. Tot la jumătate de preţ. Şi un tricou. Tot la un preţ de nimic. A fost aproape gratis. Şi tot ieri am reuşit, finally, să-mi iau nişte pantaloni de pijama de la Oysho şi un tricou cu Mickey Mouse. Am ajuns acasă istovită. Dar fericită :)

Şi când te gândeşti că, oficial, reducerile nici n-au început încă…

2009. Am tras linie. Şi ies pe plus. E ciudat. Pentru mine, 2009 a fost un an trist. Un an în care am pierdut două persoane dragi, la două săptămâni una după alta. Pe 16 septembrie a plecat mamaie. Nedrept, pentru noi, ca familie, dar firesc până la urmă. Apoi, pe 29 septembrie a murit Mădălin, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Avea 26 de ani şi… nu ştiu… pur şi simplu trebuia să mai stea!

2009 a avut însă şi părţile lui bune. A fost anul în care m-am căsătorit cu bărbatul pe care îl iubesc şi despre care ştiu că mă iubeşte. Am călătorit mult în 2009. Am fost în mai bine de zece ţări, ceea ce e extraordinar. Profesional mi-a mers foarte bine. Sunt un om norocos şi ştiu asta. Cineva acolo sus mă iubeşte şi are grijă să mi se întâmple o grămadă de lucruri bune. Iar eu, la rândul meu, am încercat să îi ajut pe alţii. Atât cât am putut. Sunt fericită pentru că prietenii mi-au fost alături în anul care se încheie azi.

Ce aşteptăm de la 2010? În primul rând, să fim sănătoşi şi fericiţi. Ne dorim mult un bebe. Şi ne mai dorim să avem casa noastră. Iar eu aş vrea să mă văd mai des cu oamenii care-mi sunt dragi. Şi să merg mai des la patinoar. În 2010 vreau să râd mai mult şi să termin nişte proiecte mai vechi. Aş vrea să merg la un concert U2. Şi să mă întorc la Barcelona. Şi lista rămâne deschisă… :)

La mulţi ani! Să fiţi sănătoşi şi fericiţi în 2010! Să aveţi mult noroc şi să reuşiţi să faceţi tot ce vă doriţi!

P.S. Primiţi cu sorcova?

Aşadar, am încheiat glorios seria excursiilor pe 2009. De Crăciun am fost la Paris. De trei luni, de când am cumpărat biletele de avion, visam la vacanţa asta. Champs-Elysées, Tour Eiffel, Arcul de Triumf, Notre Dame de Paris etc. Dar, după cum se ştie, Murphy nu doarme niciodată.

Când ne pregăteam să aterizăm pe Beauvais, ne anunţă pilotul că e ceaţă şi survolăm zona respectivă în aşteptarea unor condiţii meteo favorabile. Apoi s-a răzgândit şi a zis că e nasol şi nu aterizăm aici. Mişto, noi de acolo. Poate aterizăm pe un aeroport care e mai aproape de oraş. Nici n-am apucat să ne bucurăm ca lumea, că vine un nou anunţ. Aterizăm la Bruxelles. Ce să facem? Cum la Bruxelles? Bruxelles e în altă ţară, cum ar veni. Când să ne exteriorizăm ca lumea, s-a modificat schimbarea. Încercăm totuşi să aterizăm pe Beauvais. Ceea ce am şi reuşit până la urmă, după ce şi-au mai bătut joc de noi de câteva ori cu anunţuri din astea. Că vremea e mai bună. Că vremea s-a înrăutăţit. Mă rog… când am coborât din minunata aeronavă, cer senin. Vânt slab, bretonul rezistă. Dude, are you nuts? Where the fuck is that fog you were talking about? Doooohhh!

Şi am plecat spre oraş.

În prima zi am găsit pe stradă trei eurocenţi. În a doua, zece. Aşa că speram sincer la sume mai mari. Măcar un euro dacă nu 10. L-am găsit, dar nu am putut ajunge la el. Era sub un grilaj. În rest, am cheltuit o grămadă de bani. Şi asta fără shopping. Că toate erau mai scumpe ca la noi, deci n-avea rost. Nu mi-am luat decât un ruj, un rimel şi un creion pentru sprâncene de la Yves Rocher. Şi a doua zi a murit. Yves Rocher. Deci no more shopping! Clar! Că se prăpădesc ăştia pe capete…

Aşa că ne-am concentrat pe vizitat chestii. Tour Eiffel – unde am urcat pe jos până la etajul doi, că aşa sunt ei, retardaţi, Le Louvre – unde era mai aglomerat ca la Carrefour pe 24 decembrie şi nu vedeai nimic decât dacă te înghesuiai, Notre Dame de Paris, Saint Chapelle, La Madelaine, Opera, Panteonul, Place de la Concorde, Place Vendome, Basilique du Sacre Coeur, Arcul de Triumf, Champs-Elysées, Galeriile Lafayette, desigur, şi Disneyland.

A fost frig la Paris de Crăciun. Şi foarte aglomerat. Erau cozi peste tot. Dacă vroiai să te dai în roata din Place de la Concorde, să mănânci, să vizitezi Notre Dame de Paris sau să faci pipi trebuia să stai la coadă. Nu mai zic de omorul de la Disneyland, unde am fost în prima zi de Crăciun. Dar am rezistat eroic. Doar era toată lumea bună acolo! Mickey, Minnie, Donald, Daisy, Pluto, Moş Crăciun… toţi!!! Poză nu am reuşit să facem decât cu Winnie the Pooh. Şi cu Mickey, dar de departe. Ne-am dat în roller coaster-ul ăla nasol de i se spune Space Mountain. Să mor de mă urcam în el dacă ştiam ce şi cum! Anyway, cel mai mult ne-a plăcut la piraţi. Dar a fost frumos şi în castelul fermecat, şi pe Nautilus, şi plimbarea cu trenuleţul, şi tot, ce să mai… Paradele au fost geniale! Mă bucuram că vedeam personajele din desene animate mai ceva ca ăia mici. Aaaa… şi am mâncat o pizza în formă de Mickey Mouse şi la plecare am luat castane coapte şi măr învelit în caramel. Yummy!

În rest, e multă mizerie la Paris. Şi mai mulţi homeless-i decât la noi. Şi mai stincky. Şi oameni nesimţiţi. Şi retardaţi. Cum bine ziceam într-un filmuleţ făcut de soţul meu în Place de la Condorde. Deci nu mai vin la Paris ever! Nu credeam că voi spune asta, dar până şi la Londra a fost mai mişto. În afară de Disneyland desigur. Disneyland rulz! Mă gândeam să mă mut acolo. Şi aşa îmi tot zice Cătă că eu sunt Mickey Mouse. Şi eu îi explic că sunt Minnie. Că altfel el ar fi gay. Dar nu. El insistă să-mi spună Mickey. By the way… ştiţi cântecul, nu? Că şi Miki tocmai ce-a scris un post pe tema asta . Ei bine, la Disneyland, numai aşa am ţinut-o. Oh Mickey you’re so fine, you’re so fine, you blow my mind! Hey Mickey! Hey Mickey!

În sfârşit m-am prins!

Soţul meu nu s-a căsătorit cu mine pentru că mă iubeşte, pentru că sunt frumoasă şi inteligentă, pentru că am simţul umorului, pentru că fac ţucahare pe patinoar sau pentru că dansez mişto. Nuuuu! M-a luat pentru că am anvelope de iarnă la maşină. Vă zic, e limpede ca lumina zilei! De când a început să ningă în Bucureşti nu ne-am mai deplasat decât cu maşina mea. Pentru că maşina lui nu are anvelope de iarnă şi patinează artistic. Triplu tulup şi alta nu. Iar mica săpunieră merge ca şi cum primarii din Bucureşti şi-ar fi făcut treaba.

Damn, I feel used… Eu nu l-am luat pentru că maşina lui e mai mare…

Nu ştiu ce-i cu mine, dar anul ăsta am fost mult mai sportivă decât de obicei. Ceea ce e absolut dubios. Să vă explic: eu nici măcar nu ştiu să înot. Noroc că ies la dans în cluburi. Că asta e cam singura mişcare pe care o fac. În sensul sportiv al cuvântului, fireşte. Ei bine, cu toate astea, prin vară mi-am făcut abonament la o sală de fitness. Şi chiar m-am dus. Şi a venit şi Cătă de câteva ori. M-a ţinut o lună. Că, deh, lenea e mare. Iar eu sunt cam cel mai leneş om ever. Noroc că am gene bune şi sunt slabă, că altfel eram cât China.

Buuuun. Deci asta era în vară. Acum, mai nou, m-a luat cheful de patinoar. Am fost de două ori cu Roxana şi Cătă (alt Cătă, şi el la fel de însurat :D) la patinoar în mall–ul ăla nou. M-am descurcat onorabil, deşi nu mai pusesem patinele în picioare de 100 de ani. Partea proastă a fost că nici eu, nici Roxana nu ne-am îmbrăcat adecvat. Noi ne-am dus în blugi şi tricou. Iar la patinoar, cel puţin la ăsta din mall, se vine cu pălării, decolteuri adânci, tricouri sclipicioase şi genţi Chanel via Dragonul Roşu (parcă aşa se cheamă magazinul ăla din Europa. En-gros-ul Europa). Doar aşa cred fetele de mall că pot fi agăţaţi puştii ăia de maxim 20 de ani care patinează în fiţe şi figuri. Ei bine, nu e chiar aşa. Am constatat eu, după ce mi-a tot făcut ochi dulci unul dintre ei. Dar degeaba. Că a venit soţul. Care nu e vreun mare patinator, dar care m-a adunat de pe jos când am dat cu „my precious” de pământ.

Aşa. După ce am închiriat patine de două ori, iar Cătă o dată, am zis că tre să ne cumpărăm patinele noastre. Aşa că anul ăsta Moş Crăciun a venit mai devreme. Şi ne-a adus… patine, desigur. Şi numai bine, de când le-am primit am mai fost o singură dată să patinăm. Şi atunci în week-end, când era aglomeraţie mare. 90% începători şi copii. Care schimbă brusc direcţia fără să se uite. Şi trebuie să-i fereşti tu. Iar eu nu mă simt tocmai capabilă să fac asta în orice condiţii, mă-nţelegeţi…Anyway, a fost fun. Au fost şi prietenii Topliceni. Şi, bineînţeles, Roxana şi Cătă.

Şi, de parcă nu ar fi suficient pentru un singur an, mă gândeam eu aşa că în februarie plecăm iar la bulgari la schi. În gaşcă mare. Doar că eu nu schiez. Nu mă atrage deloc sportul ăsta. Deloc deloc. Dar mă gândeam că parcă aş învăţa să mă dau cu placa. Pare mai fun… Totuşi… parcă n-aş vrea să exagerez… V-am zis că în primăvară mi-am luat role şi palete de badminton? :)

P.S. Avem şi poze de la patinoar. Prima tranşă acum, restul mai târziu.